Îți aduci aminte când ai ieșit prima dată din țară? Europa, Rusia, alt continent? Cu chemare sau în scop profesional? La prieteni? La familie?
Eu îmi aduc aminte că eram studentă, în anul I de facultate, prin primăvară, aveam 19 ani si mătușa mea din Germania, mi-a zis hai câteva zile la noi. Eu îți fac chemare, tu trebuie să mergi la consulat să îți obții viza. Știam cum e cu consulatul, că bunica mea fusese deja de câteva ori în Germania și știam procedura. Ore întregi de stat la coadă, plecat din Brașov la 3 dimineața, să ajungi la Sibiu la 5 și deja era o coadă destul de mare, unii fiind acolo cu zile înainte. Plus că nu era o simplă formalitate. Auzeai povești care de care mai dramatice. Nu conta frig, soare, ploaie, sprijineai gardul consultatului, ca să ai ocazia să ieși din România. De atunci mi se părea așa o privare de libertate și parcă îmi stabilisem gândul că nu mă voi muta niciodată în altă țară.
Am obținut viza, probabil cântărind și cele 2 carnete de student care mă obligau cumva să mă întorc la studii sau habar nu am care erau criteriile lor psihologice. Oricum asta contează mai puțin.
M-am suit în autocar și am pornit la drum. Oamenii cu care călătoreai în acele vremuri erau mult mai comunicativi decât acum, telefoanele mult mai puține, dacă aveai un walkman și căști era mai mult decât perfect. Și toți aveau povești de viață. Puțini erau cei care se duceau să se plimbe. Unii mergeau să își vadă rudele, dar cei mai mulți mergeau la lucru în acea perioadă.
Era prima dată când treceam granița, dar toți bodogăneam gropile caracteristice țării noastre până în vamă. După ce am intrat în Ungaria, mi s-a părut că intru în altă lume. Drumurile erau diferite, aveau autostradă, casele erau îngrijite, curțile frumoase, benzinăriile curate, unde bineînțeles că nu am știut cum să dau drumul la robinet, să mă spăl pe mâini.
Îmi părea o diferență extrem de mare. Știu că șoferii intrau și ei în vorbă și te lăsau să stai pe scaunul din față, iar pentru mine chiar dacă traversam pusta ungară unde nu aveai cine știe ce de văzut, era total diferit față de ce văzusem în România.
După o zi și o noapte cu autocarul, a doua zi pe la prânz, am ajuns în Rosenheim, de unde m-a luat mătușa mea și totul mi se părea deosebit: casele, străzile, mașinile, magazinele. Mi-a plăcut enorm în Munchen, mai puțin răceala din privirile oamenilor și faptul că în afară de germană, nimeni nu știa un cuvânt în engleză.
În același an, prin toamnă, folosindu-ne tot de o chemare a mătușii mele, am plecat cu Bogdan în Italia, la mama lui. Nu conta de unde aveai chemarea sau că viza era emisă de consulatul german. În țările Schengen era valabilă acea viză de călătorie. Drumul spre Italia a fost mult mai lung, dar peisajele erau minunate, viaductele prin munți, autogrill-uri suspendate peste autostradă, ne uitam și ne minunam. Încă de la prima vedere Italia nu era Germania. Lumea mult mai gălăgioasă, mai deschisă, însă și curățenia, la cote mai mici. Am fost la mare, am fost în Roma, mulți turiști, multe scootere, relaxare, programul de lucru se întrerupea la prânz pentru odihnă, apoi se relua pe seară. Am fost în Veneția, la Murano, totul era pentru noi deasupra la ce aveam acasă în România. Și dotările caselor, în special băile și bucătăriile erau la alt nivel. Reveneam mereu acasă gândindu-ne că viața de dincolo e diferită.
A urmat Turcia, unde am apreciat prima dată serviciile all-inclusive. Cum adică ne mai putem lua o porție de fructe? Totul venea pas cu pas pentru noi.
Am repetat apoi vizitele in Italia, în Germania, dar parcă de fiecare dată se mai mătuia sclipirea primei dăți. Concedii de genul Bulgaria, Grecia, Turcia, unde scopul final era marea și nu puneam așa mare accent pe plimbări și vizite în centrul orașelor.
City-break-uri în Lisabona și Barcelona unde am regăsit acel sentiment de ceva diferit, ceva nou, ceva altfel și minunat, cu plimbări lungi ca să putem acoperi tot ce e de văzut, într-un timp cât mai scurt.
Anul acesta, că de fapt și de drept aici voiam să ajung, am ales să evadăm puțin cu motivul majoratului lui Christi, care a refuzat un party pe o vizită la Muzeul Lamborghini din Bologna.
Chiar dacă iubim circuitele cu mașina, era ușor complicat să alegem de data asta acest mijloc de transport, așa că am zburat de pe Otopeni, până în Bologna. Să vă zic că am dat pe 4 covrigi și o apă 60 de lei în aeroport? Și că un sandwich era 51 de lei? Nu mai are rost. Noroc că la aterizare, am găsit în aeroportul din Bologna un loc unde am mâncat cel mai bun sandwich cu mortadella, și care era 6,9 euro, adică vreo 35 de lei.
După care foarte ciudat că nu au venit wow-urile. Prima problemă aplicația pentru biletele de transport. Cumpărai de pe aplicație 4 bilete, dar de fapt erau 4 bilete pentru o singură persoană, nu erau transmisibile, nu le puteai valida decât pe rând, la expirarea celui dinainte. A trebuit sa ne instalăm toți aplicații și să plătim fiecare de pe cardul lui🙄🙄🙄. Și dacă nu le făceam carduri la copii, asociate cardului meu? Cum plăteam? Apoi Sebi a avut încasată contravaloarea biletului, fără să primească biletul în aplicație și fără să poată valida. Am sunat la call-center și ce să vezi, că au probleme cu aplicația, să o dezinstalăm și revin ei cu informații cum procedăm cu banii. Bineînțeles că nu au mai sunat. La noi în Brașov, te sui în autobuz, plătești 5 bilete, le validezi pe toate, fiecare are timpul lui și cu asta basta.
Apoi faci rezervare în mijlocul centrului istoric, cu mic dejun și afli că micul dejun e la un bar la vreo 800m de cazare, unde ai un dolcetto și o cafea.
Continuăm cu curățenia? Mai bine nu. A fost cea mai ciudată combinație de mirosuri întâlnită în vreun centru de oraș. Treceam pe lângă Douglas, Sephora, mmmm ce bine mirosea, urma magazinul cu genți și pantofi de piele, cu un miros plăcut, specific, apoi urma o mică pizzerie sau o patiserie delicioasă și brusc, miros înțepător de lipsă de baie de vreo 20 de ani și îl identificai și pe individ, care în fața vreunei vitrine avea o saltea cu plapumă și pături. Apoi urmau coloanele hidratate din plin de micile sau marile patrupede și tot așa.
O discrepanță între magazine de lux și sărăcie, într-un oraș din să zicem nordul Italiei, unde te aștepți să fie ușor diferit față de sud. Da, au basilici maiestuoase, au clădiri și turnuri impresionante, au priveliști deosebite, au o gastronomie delicioasă, au o relaxare pe chip, un entuziasm molipsitor, dar deja nu mai gândeam, Doamne ce fain e aici și cum e la noi.
Extrem de mulți oameni care nu sunt italieni, unii ușor dubioși, unii ușor pierduți, dar printre ei recunoști cu ușurință clasicul italian. Un popor ce își împarte țara între turiști, asistați social, lucrători de diferite nații, dar care știe să se oprească din iureșul vieții, să socializeze și să se bucure de o cafea bună la orice oră.
Încet, încet comparându-ne cu vestul, am evoluat și noi, însă nu ne
oprim să privim, să vedem că nu mai suntem unde eram acum 20 de ani, că avantajul nostru este că suntem mai gospodari și mai curați, că femeile noastre sunt apreciate dincolo tocmai pentru că sunt conștiincioase și harnice. Că se găsesc și la noi toate dotările pe care le au și cei din celelalte state membre UE și că poate nu avem puterea lor de cumpărare, dar avem bun gust.
Poate că e vârsta, poate e confortul propriu din casele noastre, poate că e o altă viziune sau poate noi chiar am evoluat și ei au rămas cu ceea ce altădată pentru noi era minunat. Ce ne lipsește este să apreciem ce avem, să ne bucurăm, să ne oferim timp pentru a fi mulțumiți.
