Se îndrepta grăbit spre luminiș, fără să țină cont că țepii i se încurcau în firele de iarbă de pe marginea potecii. Știa că poate fi ultima lui șansă și se gândea oare câți văzuseră foaia aceea lucioasă, scrisă cu litere de-o șchioapă. Că sigur șireata lui vecină s-a dus fără să îl anunțe și pe el și sigur dacă ajungea înaintea lui era pierdut. Dar nu, nu putea rata acum posibilitatea să îl știe toată pădurea, să îl respecte și să îl privească puțin cu invidie. Că și așa au râs destul de el.

La asta se gândea micul arici în timp ce alerga cu piciorușele micuțe spre locul specificat în afișul ce apăruse peste noapte pe copacii din pădure. O mare companie de cosmetice căuta personajele potrivite pentru a apărea pe etichetele produselor lor. Știa că nu e cel mai arătos, dar își dorea cu ardoare să iasă din anonimat și să devină și el o mare vedetă.

Luminișul era plin ochi. De la veveriță, la căprioară și vecina vulpe, până la bătrânul Moș Martin, toți erau acolo. Toți doreau să pozeze în fața aparatelor sclipitoare. Știa că nu are cum să treacă prin multimea adunată, așa că s-a făcut ghem și nu s-a oprit până în primul rând.

Pe vremuri când telefoanele erau prinse cu fir si nu aveau decât un disc și nu un display, în momentele în care nu ne mai ieșeau cuvintele la rebus sau citisem toate articolele din Ecran Magazin, citeam toate etichetele produselor pe care le aveam în baie: ingrediente, unde erau produse, ce trebuia să faci dacă intrau în contact cu ochii, pielea si tot felul de informații din acestea. Nu că acum nu ar fi la fel, etichetele mă refer, dar diferența este că atunci când avem momentele noastre în baie, stăm pe telefon.

La duș e cam complicat să îți iei telefonul, mai ales că îți cam trebuie mâinile libere. Însă mintea e liberă să umble

hai-hui!

M-am uitat de câteva ori pe eticheta din fața mea, la ariciul haios și gândul mi-a zburat la Christian, care prin clasa a IV-a a avut de făcut o compunere despre o întâlnire cu un arici, într-o pădure și să își imagineze un dialog, ceva de genul acesta. Îmi aduc aminte, pentru că am fost sunată de învățătoare, că poate altfel aș fi uitat. Mi-a spus că Christian a dat foaia goală, că nu a scris decât titlul.

Pfff, ca un părinte care am citit copiilor ”n” povești și care a vorbit cu copiii vrute și nevrute, mi s-a părut ciudat că nu a scris nimic. Însă răspunsul lui Christian a fost simplu și categoric: ”Ai văzut tu vreun arici care vorbește? Aricii nu vorbesc, deci nu am avut ce să scriu”. Mda, nici lupul nu vorbește, nici capra, nici cei 3 purceluși, nici zmeul și lista poate continua.

Apoi, că la păr lung te șamponezi de cel puțin 2 ori, mă gândeam la planșele de la grădiniță. Cei din generația mea sau mai mari ar trebui să își aducă aminte că venea ”tovarășa educatoare” cu planșa. Mie mi se străpezeau dinții în acele zile, îmi bătea inima în piept ca la iepuri și aș fi dat orice să ardă toate planșele din încăperea aceea întunecoasă.

Pentru că ziua cu planșa însemna să povestim. Și dacă nici eu nu am fost un copil vorbăreț, nu știu care a fost mai ceva ca mine, însă la capitolul planșă eram de-a dreptul mută. Nu înțelegeam ce trebuie să zic. Adică cred eu că înțelegeam ce trebuie, dar nu aveam nicio idee cum să fac asta.

Ne agăța planșa într-un cui și ne întreba ce vedem. Păi ce să vedem, un copil, o pisică, o casă, un tractor, un leagăn, copaci, în funcție de ce îi picase în mână în acea zi, că erau mereu tot alte desene.  Dar nu mergea așa, trebuia să povestim ce fac aceste elemente acolo……..Păi ce să facă, stau, că sunt desenate și nu fac nimic. Și nu ziceam nimic și educatoarea tot spunea, haideți, în propoziții complete. Și apoi începea ea cu e o zi frumoasă de vară, în care razele soarelui încălzesc natura, iar pe un deal (câmpie, munte, plajă) se află o casă (cabană, cort, bloc) si povestea parcă prindea contur.

 

Era o tortură. Pentru că ne lua pe rând și epuizai obiectele din imagine și trebuia să zici tot altceva. Probabil la fel ca și la Christian, care nici măcar nu trecuse prin planșă și trebuia să facă o compunere întreagă. Dar anii au trecut și mi-am dat seama, că într-un fel acele imagini și poveștile pe baza lor, or fi declanșat vreun mecanism de creativitate sau poate că doar m-am născut cu el, dar nu știam pe vremea aceea că îl dețin.😀😀😀

 

Acum nu îl puteam lăsa pe bietul arici fără un deznodământ și m-am gândit că atunci când i-au văzut burtica roz, nasul micuț și țepii deloc periculoși, cei cu reclama l-au vrut pe loc să pozeze pentru ei.

Când am terminat dușul ”de poveste”, i-am spus soțului meu, trebuie să îți spun ce se întâmplă la noi în baie. M-a ascultat chicotind, iar la final m-a întrebat: Doar pe el l-au ales? Sau au ales și alte animăluțe? Am deschis dulapul din baie, unde mai aveam și alte sticle, pentru că îmi place teribil cum miros aceste geluri de duș și ce să vezi, am dat și peste căprioară și peste raton și peste iepure, dar poveștile lor când se termină sticla cu ariciul.

A și în caz că vă interesează, sunt persoane care vând aceste planșe din așa numitele grădinițe comuniste și deloc ieftin. Poate le folosesc psihologii în cabinete când fac terapie….