Citeam acum ceva vreme o postare pe Linkedin, în care se vorbea de oamenii morți ce trăiesc printre noi. Nu, nu transform blogul într-unul de spiritism, nici gând, cu toate că cine știe, poate mi-aș dezvolta și alte abilități, ci se discuta de cei ce trăiesc fără să își realizeze scopul lor pe acest Pământ. De semenii noștri cărora licărirea din ochi le-a dispărut demult sau poate nu au avut-o niciodată, de cei care chiar având totul, nu știu să se bucure, de cei ce reacționează la un stimul de moment, ca apoi să se întoarcă în întunericul lor dens și rece.

Am ieșit astăzi din Carrefour-ul nostru micuț de la sat 😀 și mă uitam la domnișoara ce venea spre mine, cum și-a scos telefonul și a zâmbit în timp ce făcea niște poze spre cer. Mi-am întors și eu privirea și am zâmbit la rândul meu, privind spre combinatia de roz și bleu pe care soarele ne-a oferit-o la asfințit. A fost momentul în care mi-aș fi dorit să imortalizez peisajul, însă când încercăm să facem pauză de tehnologie, tocmai atunci ne trezim că am fi avut nevoie.

Mă gândeam apoi, cât de puțin ne trebuie să zâmbim și cât de bine ne simțim când o facem și totuși cât de rare sau scurte sunt aceste clipe pentru unii dintre noi. Râsul de alții nu intră în această categorie, ca să nu mă trezesc că vor spune unii că ei râd toată ziua.

Dar mai departe de atât, cred că murim câte puțin când nu mai suntem de ajutor.

Când nimeni nu mai are nevoie de noi, când nu mai facem nimănui niciun bine. Gândiți-vă când ați primit ultima dată un ”mulțumesc” adevărat, venit din suflet și din faptul că ați făcut cuiva un bine, că ați venit în ajutorul cuiva, că ați fost acolo la momentul potrivit și nu ați întors capul în partea cealaltă.

Atunci trăim, când cineva are nevoie de noi, când cei din jurul nostru știu că pot apela la noi când au nevoie și când le e greu. Iar binele ăsta nu e despre măreții, ci este vorba de gesturi mici, oferite cu bucuria faptului că poți! Și mai mult decât atât, ajutorul oferit ți se întoarce ca și confirmare că faci bine ceea ce faci, că încă ești util, că încă poți fi sprijinul cuiva. Așa răsplătește Universul, bine cu bine, zâmbet cu zâmbet.

Cred că de aceea mor unii oameni, chiar dacă sunt printre noi, de singurătate, din lipsa de a conta pentru cineva, din sentimentul de inutilitate. E foarte ușoară și confortabilă nepăsarea, este ceea ce societatea de astăzi ne învață, pentru că ne vrea triști, fără viață și fără bucurie. Pentru că bucuria îți dă putere, îți dă creativitate, îți dă ieșirea din tipare.

Însă decizia e la noi, iar viața este scurtă, bucuriile ni le putem face singuri, trăind emoția celui care spune un sincer ”mulțumesc”!