Sunt minunata absolventă a unuia dintre liceele performante din Brașov, implicate în aceste zile, în discuția excluderii copiilor din clasele de gimnaziu dacă au media sub 8,50. Pfffffff, pe bune? Păi pe vremea mea, adică acum vreo 24 de ani, am intrat la liceu cu media 7,41, e adevărat, mai la coada listei, în primul an aveam doi de 4 la fizică, un 2 și un 4 la chimie, un 4 la română, și Dumnezeu mai știe ce varietate de note mai aveam prin catalog. Și eram clasa a 9-a, adică aveam habar cât de cât cu ce se mănâncă școala.

Veneam dintr-o școală generală cu profesori buni, avusesem note mari, învățam, dar pur și simplu acomodarea nu a fost așa ușoară. Era un alt nivel, de liceu, cerințele erau altele față de ciclul gimnazial, colegi noi, profesori noi, materii mai grele. Nu zic că nu erau colegi care aveau note extraordinare, care înțelegeau imediat ce se preda, dar nu despre asta e vorba. Întotdeauna vor exista astfel de copii, întotdeauna vor exista olimpici, vor exista copii care ei înșiși caută și își doresc performanța, dar o clasa nu are doar olimpici. O clasă are și copii care se dezvoltă mai greu, în alt ritm, pentru care dau rezultate alte metode. Îmi aduc aminte de primele ore de română, nu știu dacă mai trăiește doamna profesoară Cioroiu Rafila, nu o să îi uit niciodată numele. În generală îmi plăcea să scriu, mergeam la olimpiadă la română, îmi făceam singură comentariile literare, participam la concursuri de creație literară, așa că, mândră tare de mine, i-am dus profesoarei de liceu două dintre lucrările mele. Mi le-a dat înapoi și a zis că nu a înțeles nimic, că nu e cine știe ce. Am zis că se dărâmă lumea, nu a trecut mult și m-a ascultat și mi-a dat 4. M-am ambiționat și am învățat ”Critice” a lui Maiorescu și nu am lăsat-o să vorbească o oră întreagă și de-abia atunci a dat pentru prima dată în catalog un 10. La teze nu am luat niciodată mai mult de 7, oricâte citate învățam pe de rost.

Asta înseamnă performanță, să lupți să demonstrezi unui om care nu vede mai departe de ideile lui, că ești cu adevărat bun?Sau să le arăți părinților că poți mai mult decât au putut ei? Din nou, pe bune??? Din clasa a 10a a venit o altă profesoară de limba română, care îmi este și acum aproape, și care a știut să ne facă pe toți să învățăm, să ne placă orele ei, să iubim materia, ne-a încurajat să citim, să ne facem fișe, să participăm la concursuri școlare, să scriem pentru revista liceului și așa mai departe.

Ăsta este doar un exemplu, dar sunt zeci și sute de astfel de exemple, care îți demonstrează că performanța depinde de mulți factori, iar adultul ce se formează în această perioadă, va fi mult mai important decât notele pe care le obține în clasele 5-8. Să dai afară dintr-un liceu un copil că nu termină cu 8,50, iar tu ca părinte să îți asumi să semnezi un astfel de regulament, este ca și cum ai tăia aripile acelui copil încă de la început.

Colegiul pe care l-am terminat eu, nu a creat genii, dragi profesori și părinți, am ajuns fiecare dintre noi pe drumul său, alții mai bine, alții și mai bine, după cum soarta ne-a îndrumat pe diverse căi. Nu sunt împotriva performanței, din contră, dar să se facă asumat, să se privească în ochii acelui copil, care totuși trece un examen greu, deci poate,  și să se găsească variantele de a îl păstra acolo, pe măsura înțelegerii și aptitudinilor lui de a asimila.

Iar pentru părinții care sunt de acord cu un astfel de sistem, știind că nu aveți un geniu acasă, ce iubiți mai mult, sănătatea copiilor voștri sau faptul că vă duceți/luați copilul nu de la școală, ci de la liceul X?

Vă spun eu că nu merită. Nici naiba nu mă întreabă acum ce liceu am terminat, ce facultate sau câte facultăți, câte cursuri de specializare sau perfecționare. În schimb, contează să faci cu plăcere ce faci, să fii dedicat, să fii asumat și cei din jur să se bazeze pe tine atât ca om, cât și ca profesionist. Și asta nu ține de 8,50 în clasele 5-8. Categoric nu!