Aș vrea ca toți să îl cunoască pe Dinu. Să îl vadă așa cum îl văd eu, simplu, modest, cu bun simț, dar cu un suflet extraordinar, cu dăruire, cu mesaje calde pentru cei mici, cu încurajări și fermitate, cu pasiune pentru ceea ce face și cu vise realizate la de 22 ani, vârstă la care alții încă nici nu știu pe ce drum să o ia.

 

Aș vrea ca toate mamele să fie ca Ioana, despre care v-am mai povestit, dar care mă uimește mereu cu forța și lupta pentru copiii ei, pentru familia ei, pentru reușita celor dragi.

Pășim încet în sala de sport a liceului Ioan Buteanu din Șomcuta Mare. Forfotă și agitație, un careu de parchet în mijlocul sălii, 2 traverse de mochetă în jurul lui și vreo 6 bărbați chinuindu-se să prindă o draperie din cele patru, la vreo 8 metri înălțime. M-am uitat ușor neîncrezătoare la prietena mea, după ce am îmbrățișat-o cu drag, întrebând-o dacă e sigură că vor termina până a doua zi. A zâmbit cu siguranța celui care parcă mai organizase câteva sute de concursuri de dans, chiar dacă era la primul eveniment pe care îl punea în mișcare.

Acolo am găsit și am văzut OAMENI. Femei, bărbați, fete, băieți, prieteni, familie, vecini, cunoștințe, toți știau ce au de făcut. Unii terminau, alții începeau, unii într-o parte, alții în cealaltă, ne uitam cum în jurul nostru se construia o altă lume, se transforma totul în ceea ce urma să fie a doua zi CUPA SHALL WE DANCE.

Nu am auzit nici măcar un cuvânt în contradicție, nu am auzit nu se poate sau am obosit sau de ce ai făcut așa și nu altfel, toți erau trup și suflet pentru evenimentul organizat în orășelul lor. Fiecare contribuia cu ce putea, cu energia lui, lucrând cu zâmbetul pe buze, astfel încât totul să iasă perfect. În cele 7 ore petrecute printre acești oameni, locul nu mai semăna cu o sală de sport, ci avea scaune cu huse și funde, mese cu fețe de masă și aranjamente florale, bannere și drapel, draperii și lumini și cel mai important voie bună. În tot acest timp, m-am uitat cu admirație în jurul meu și mi-am spus că încă se poate, că în acest orășel lumea a rămas parcă pe loc, cu suflete curate și cu dorința de a face bine, de a fi uniți, de a ajuta și de a își vedea fericiți copiii și prietenii.

Ziua concursului a început cu inocența celor mici, cu trăiri care nu pot fi exprimate în cuvinte și pe care doar dacă le vezi pe viu, le poți simți, cu lacrimi de fericire și de tristețe, cu zâmbete luminoase și cu o mare pasiune, aceea de a dansa.

 

 

 

 

 

 

 

Părinți care cu o zi înainte, lipeau îngenunchiați mocheta, acum ovaționau și țineau pumnii strânși, dădeau sfaturi, hidratau și ștergeau fețele îmbujorate ale celor mici. O comunitate deschisă, frumoasă și implicată, cum rar mai găsești.

Cei din categoriile de vârstă următoare, care nu mai erau chiar niște copilași, au arătat tuturor, că dacă îți place ceea ce faci, poți ajunge departe. Emoțiile ușor mai controlate, dar dăruirea tot mai accentuată, ne-a oferit un spectacol minunat.

Însă momentul cel mai sincer și mai cald, a fost al celor 100 de copii din oraș, care au dansat cu ochișorii plini de bucurie, în fața tuturor, făcând ca tot efortul celor ce s-au implicat în acest proiect, să merite cu adevărat.

Pentru Ioana, ziua de 11 noiembrie a însemnat realizarea unui vis și continuarea altuia, privind de pe margine cum mezinul Luca, pășește cu pași siguri și la fel de pasionați, pe urmele fratelui său mai mare, în aceleași acorduri ale muzicii care le aduce atâta bucurie.