Păi am luat ce am avut de luat, am hotărât ce las, mai am puțin timp să văd când închid bagajul, ca să fie cât de cât echilibrat și să nu mă văd în situația ca la aeroport să plătesc taxe suplimentare. Și dacă tot am zis că trebuie să lași lucruri, oameni, evenimente, trăiri în urmă, ar mai fi ceva ce aș dori să rămână în trecut, cu toate că producerea acestor evenimente, îmi aduce mie și nu numai niște porții de râs copioase.

De când mă știu, fie că sunt în perioade cu capul în nori sau nu, fundul meu deloc mic, și probabil că asta e explicația, ceva cu centrul de greutate sau obosește, nu știu exact, tinde spre asfalt, podea, apă sau alte suprafețe, deloc denivelate, ci chiar drepte și netede.

Ultima minunăție, cred că cea mai amuzantă și ce să zic, de fapt nu chiar atât de stânjenitoare, a fost în timpul serviciului, într-un cabinet medical, unde să ne înțelegem, nu era nici vreun șanț, nici piatră cubică, ci un minunat linoleum, nou pus, care nu, nu era ud, dar pe care tocul cizmei mele a lăsat o minunată dâră neagră, în cădere. Nici nu am intrat bine, ”bună ziua, bună ziua” și poc întinsă pe jos, cu telefonul zburând într-o parte, pliantele și agenda în cealaltă parte și o doamnă doctor blocată, că nu înțelegea ce caut pe jos. Bineînțeles că primul ei gând a fost că îmi e rău, dar eu mă gândeam, Slavă Domnului că nu am căzut la vizita de dinainte, la domnul doctor în cabinet că atunci ar fi fost de comă și nu cred că mă mai ridicam așa relaxată. Voiam să i-o prezint și pe prietena mea, care lucrează în același domeniu, dar ce să mai prezint, că se uitau amândouă la mine și verificau linoleumul de parcă cine știe ce ar fi putut exista pe el. Scuzându-mă frumos, am intrat în baie unde am putut să râd pe înfundate vreo 30 de secunde, ca apoi să revin foarte serioasă să îmi continui vizita. Nu a fost la fel de ușor pentru prietena mea care nu avusese acest răgaz și care de-abia se abținea.

În momentul în care am plecat de acolo, a trebuit să oprim mașina pe dreapta că nu ne puteam opri din râs și ne imaginam continuări care mai de care mai haioase. Așa că nu prea știu cu căzăturile acestea, să le las, să le iau, că vânătăile trec dar amintirile lor ne provoacă același râs nebun de fiecare dată.

O, și câte și mai câte situații, să mergi cu familia la iarbă verde și mai să te îneci în râu, în singura bulboacă existentă, că m-am gândit eu că ar fi interesant de mers în picioarele goale pe pietrele netede de pe marginea râului și bineînțeles, cred că tot fundul a fost de vină, când m-am trezit în mijlocul apei, cu apa trecându-mi peste cap și venind cu repeziciune fără a mai putea ieși la suprafață. Atunci nu eram cu telefonul în mână, eram cu papucii, pe care i-am aruncat în cădere în râu. Sperietura a fost strașnică, dar ce durere de burtă când ne-am pus pe hohotit.

Și apropo de aeroport, acum îmi aduc aminte cum m-am sprijinit în căderea mea de separatorul de rând din fața ghișeelor, care normal că e mobil, nu e fix și mă tot duceam nereușind să mă proptesc pe picioare. M-am împiedicat de bagajele din fața mea, fiind atentă în telefon și uitând că le-am pus acolo.

Eu cred că cel mai bun exercițiu de a trece peste neplăceri este să faci haz de necaz și dacă unele dintre ele chiar îți provoacă crize de râs, cu atât mai bine. Așa că mai luăm și ce nu ne trebuie, dar ne veselește.

 

Imediat se termină, 2 zile și gata.