Și am învățat să ne vindem din ce în ce mai bine și să scoatem la iveală tot ceea ce se dorește a fi cumpărat, atât în materie de job, cât și în materie de prieteni. Am învățat că societatea de astăzi nu mai pune preț pe sinceritate, că nu mai știm să fim sinceri, că nu mai acceptăm ca alții să fie sinceri cu noi. Că ne-am învelit în ambalaje frumos colorate, care de care mai spoite și mai aranjate, ca să ne ascundem trăirile și să arătam lumii ce puternici suntem.  Am impresia că nu contează astăzi decât persoana I singular. Că fiecare trăiește pentru el și poate că e bine să îți vezi de tine, dar mă gândesc totuși că lumea nu e creată doar din energii individuale, ci din interacțiunea lor. Și ca rezultatele să fie benefice, ar trebui ca aceste interacțiuni să fie pozitive, reale și cât de cât sincere.

Nu mai știm să ne evaluăm, nu mai știm să spunem: Am Greșit!, nu ne mai recunoaștem latura umană, care poate lua și decizii greșite, care poate reacționa nepotrivit… Nu, suntem într-o continuă creare de imagine, care să dea cât mai bine.

Eu una, nu vreau să mă vând, cine mă cunoaște, mă cunoaște așa cum sunt eu, cu lacrimi în ochi când nu mai pot și nu mai vreau să mi le rețin, cu zâmbete radioase, atunci când sunt veselă, cu gheață în privire, când știu că am dreptate și mă simt nedreptățită. De ce trebuie să mă feresc, care dintre cei ce mă înconjoară îmi trăiesc viața? Fiecare ne ducem destinul, așa cum știm mai bine și cum putem, dar măcar să fim sinceri, pentru că e al naibii de greu să te tot prefaci a fi ceea ce nu ești!

De-a lungul timpului, sute de oameni intră în viața fiecăruia dintre noi: unii intră, te învață, pleacă sau rămân. Alții intră, te dezvață, pleacă sau rămân. Alții  intră, te dezamăgesc și îi dai afară sau pleacă ei sau îi ierți și mergi mai departe. Dar nodul e nod întotdeauna. Fiecare dintre cei cu care ne trecem zilele, săptămânile, lunile, anii, viața, ne dau câte o lecție și ne formează chiar dacă ne e greu uneori să o recunoaștem.

Îmi tot aud copiii, ”un prieten de-al meu”, și mă gândesc cu câtă ușurință se alocă acest cuvânt și cât fără de substanță este. Cât de rari sunt prietenii adevărați, cât de greu îi găsești, cât de greu îi păstrezi, cât de greu îți este fără ei. Și încerc să le explic că a fi prieten, nu înseamnă doar să aștepți să primești, ci și să înveți să dai. Și că bucuria celuilalt e uneori cea mai mare răsplată pe care o poți primi, pentru că îți pasă, pentru că celălalt contează într-adevăr.

Și cred că e bine și cred că pe fiecare dintre noi ne bucură să primim mulțumiri, când prin existența noastră, insistența noastră, ceilalți se descoperă și se dezvoltă.

Și pentru că prietenii mei sunt puțini, dar puternici și oameni, vreau să le mulțumesc în mod deosebit. Și pentru că verbal poate părea sau deveni prea emoționant, mă bucur că pot exprima în cuvinte ceea ce îmi doresc să știe.

Așa că voi aloca puțin spațiu poveștilor mele alături de fiecare dintre ei și știu că fiecare se va regăsi în rândurile ce vor urma….