”Mami, pentru serbare trebuie să facem un fel de scenetă, așa cu roluri sau să cântăm împreună sau ceva, o chestie împreună. Înțelegi, mami?” Sebi se uita la mine cu ochii lui mari, cafenii și aștepta soluția pe loc, ca de obicei.

Pffff, de cântat nici vorbă, de dansat nici atât, gândește, gândește, gândește, vorba desenelor animate (unele dintre ele, bune, ce să zic). Ce le place lor cel mai mult, ce ne distrează pe noi cel mai tare, păi bineînțeles, gâdileala de zi cu zi, că de acolo și autoproclamarea de Zâna Gâdilici. Mai ales că atât Christi când era la vârsta lui Sebi, cât și Sebi se laudă că mama lor e Zână.

Asta este, o vom scoate pe Zâna Gâdilici din anonimat și o trimitem la serbare. Ușor de zis, dacă avem ideea, restul e doar de pus în practică. Prima și prima dată, să facem o scenetă, ca să avem timp să învățăm, apoi să vedem cu ce ne costumăm, că o fi mama Zână, dar nu i se prea potrivește rochia de zână J . Cât despre pici, îi dăm un rol să îl avantajeze și vestimentar. Așa că am rezolvat cu două tricouri personalizate la Decathlon, unul cu Zâna Gâdilici, altul cu Voinicel și sceneta creată într-o seară, după ce merge toată lumea la culcare și mă lovește inspirația.

Și gata costumați, ne prezentăm la serbare unde brusc toți copiii în jurul meu se străduiau să citească ce scrie pe tricou: Zâna Gâdilici, urmând chicoteli care mai de care. Sebi sobru cu tricoul lui cu Voinicel și fără emoții că, de, era cu mama lângă el. Eh, nu vă puteți imagina ce emoții avea mama/ Zâna. Sala plină de pitici de 6-7 anișori, părinți și bunici, toți cu ochii pe noi. Prezentările mele de la job mi s-au părut joacă de copil. Și începem:

-Eu sunt Zâna Gâdilici
Copiii mă știu prea bine
La culcare dau pupici
Celor ce zâmbesc cu mine.
Urechiușe, obrăjori,
Costuțe si ochișori
Toate se întreabă dacă
Ne mai gâdilă o dată?

Și cum seara eu mă plimb
Să strâng zâmbete grămadă,
Într-un pat de băiețel,
Am găsit un… Voinicel.
El a zis că pot orice
Nu se gâdilă defel
-Hmmm, nu cred așa ceva
Să verificăm nițel.

-La costuțe? -Nu, nici gând!
-Obrăjorii? -Nici acolo!
-Dar burtica? -Nu, deloc!
-Aaaa, am găsit!
Dar la tălpici?
-Haide Zâno, știi prea bine,
Acolo e interzis
Nu ai tu atâți pupici
Cât de tare râd eu seara
Când mă gâdili la tălpici!

Zâmbetul și siguranța copilului meu, au fost lucrurile care au contat cu adevărat în acea zi. Nici nu ne dăm seama, cât de mult contează pentru ei, timpul petrecut împreună. De a face ceva într-adevăr împreună, de a se simți susținuți și încrezători. Iar noi, părinții, poate pentru asta suntem aleși, în primul și în primul rând, pentru a oferi protecție și a da aripi, pentru a susține zborul și a-i vedea reușind!