E aproape un an de când îi aud in fiecare zi a săptămânii. Nu îi cunosc, decât pe vreo 2 dintre ei, dar îi pot recunoaște după voce. Slavă Domnului că Christian are căști și îl aud doar pe el, altfel cred că ar fi fost prea mult. Măcar cei mici au vocile încă suave, dar și teribil de gălăgioase.
Am mai repetat o dată ultima cifră a unei puteri, modurile și timpurile verbelor, euglena verde, dacii și romanii, planetele, avoir și etre, to be și to have, rugăciuni la intrarea în clasă, la ieșirea din clasă și alte lecții care îmi scapă acum.
Am învățat să zâmbim la cameră, să ne transmitem energii prin ecranul laptopului, să ne folosim expresivitatea ochilor și vocea pentru a transmite și bune și rele. Și timpul ne arată că putem trăi în continuare și că nimic și absolut nimic nu îl va opri în loc pentru a ne obișnui, pentru a ne adapta, pentru a ne manifesta nemulțumirile. El doar se scurge și o face în legea lui. O lege pe care dacă nu o accepți, vei ajunge să pierzi cu dreptatea în mână.
Copiii își vor aduce aminte de lecții predate pe tablete, telefoane, laptopuri, de profesori deschiși la discuții și întrerupți pentru tot felul de întrebări, de teste accesibile și de teste la care nici google nu i-a putut ajuta, de vocea profesorului mai mult decât de chipul său. Pentru unii dintre ei aceasta va fi normalitatea, așa vor știi ei că se fac lucrurile.
Unora le va fi dor de alte vremuri, alții nu vor știi cum au fost alte vremuri. Unii vor povesti lucrurile bune, alții se vor plânge, unii vor trăi, altora doar le va bate inima. Dar cert este că nimic nu se va opri, oricât am mai vrea câteva minute în plus.
Nimic nu este mai provocator decât să te adaptezi. Nimic nu este mai dificil decât să accepți, nimic nu este mai solicitant decât să te schimbi. Dar nimic nu este mai frumos decât să trăiești. Și să o faci cu adevărat. Și când crezi că nu mai poți, să te gândești la cei care au pierdut această luptă, la cei cărora încă o zi li s-ar fi părut o binecuvântare, la părinții care și-au pierdut copiii și ar fi mulțumit și pentru o oră în plus. La bunicii ce nu au putut să își țină nepoții în brațe, la copiii ce nu și-au mai putut mângâia părinții. La cât de norocoși suntem că ne mai putem bucura o dată. De primăvară, de dimineți însorite, de glasul celor dragi, de zgomote, de agitație, de liniște, de zâmbete, de VIAȚĂ, de NOI.
Între timp s-a făcut liniște, au intrat în vacanță, cred că îmi va lipsi gălăgia și naturalețea lor, atât de caracteristică unor copii de clasa a cincea, ce nu se cunosc între ei, decât prin intermediul unei camere și care dacă s-ar vedea pe stradă, nici nu ar știi că sunt colegi…
