Rădăcinile cred că sunt deja de vreo 5 cm, iar firele albe nu mai sunt simple fire răzlețe, ci chiar cred că se luptă la egalitate cu cele naturale. Unghiile cu gel au devenit o amintire și îmi simt buricele degetelor așa cum nu am mai făcut-o în ultimii ani. Treningul este ținuta de zi cu zi, părul făcut ghem, ca să fie confortabil, cosmeticele stau cuminți, gândind poate la existența lor atât de efemeră. Mă uit în oglindă, la o femeie ce mâine face 39 de ani, o femeie cât se poate de naturală, fără niciun retuș, dar al cărei soț îi spune în fiecare dimineață că e frumoasă.

Și mă gândesc că niciodată nu ai de unde să știi pe un drum numit viață, unde urmează curba și cât de strânsă sau de largă este…Cert este că trebuie să te ții bine și să fii sigur că la un moment dat drumul va intra din nou pe linii mai puțin șerpuite.

Un an de zile în care am pierdut ce mi-a plăcut, am suferit și am plâns, un an de zile în care am câștigat ce nu am crezut și mi-am îndeplinit vise dorite de ani întregi, în care am învățat să am încredere și să nu cred tot, să apreciez oameni și să fiu dezamăgită, să râd și să mă bucur, să îmi reorganizez priorități și să îmi găsesc alte vise, să IUBESC și să fiu IUBITĂ, să apreciez ce ne-a fost luat tuturor, LIBERTATEA.

Pentru că da, în acest an, viața noastră a tuturor, a fost dată complet peste cap. Iar cel mai greu de suportat este sentimentul de constrângere, de interdicție, de limitare. Privirile de deasupra măștilor sunt complet reci, nesigure, temătoare, ce nu știam să iubim, dar ce nu știm acum…Și mai mult decât atât sentimentul de neîncredere ne roade din interior.

Astăzi, o doamnă dragă mie, mi-a spus, ”știi Alexandra, în situațiile de criză, lumea își arată chipul, așa cum este în realitate. Nu învățăm nimic din situațiile acestea, iar de schimbat nici nu se pune problema. Aveți grijă de voi.”  Mi-aș dori să fim mai uniți, să ne simțim mai apropiați, să ne susținem mai mult, să ne ajutăm să trecem peste aceste momente pe care nu le-am mai experimentat niciodată. Dacă până acum de ziua mea ( a fiecăruia dintre noi) spuneam că ne dorim tot felul de lucruri/excursii/ieșiri/petreceri, acum am ajuns să ne dorim să putem să ne bucurăm de o viață sigură, liberă și neîngrădită. Să ne putem vedea cu cei dragi, să putem să ne îmbrățișăm cu cei apropiați, să ne vizităm liniștiți părinții, să nu separăm bunicii de nepoți, să nu ne atingem fețele doar prin ecranele telefonului, să ne reținem lacrimile pentru că din dorința de a îi proteja pe cei iubiți, îi ținem la distanță.

Va fi primul an, în care bucuria aniversării, va fi doar în 4. Dar va fi între 4 inimi pline de iubire, între 8 mâini unite și jucăușe,  între zâmbete sincere și veselia de a fi cu cei ce mereu se plâng, că nu ne petrecem suficient timp cu ei. Va fi primul an, în care CINEVA m-a învățat că a lupta și a avea răbdare salvează căsnicii și suflete, dar  va fi o zi în care inima mea va și plânge puțin, de dor pentru ceilalți dragi mie, pe care nu i-am mai putut îmbrățișa de ceva vreme. Părinții mei dragi și bunicile mele drage. Aveți grijă de voi!

39 și nisipul curge!