Fiecare trecere a secundei se aude atât de clar, încât parcă o simt ca pe o bătaie de inimă. E liniște. O liniște pe care mi-am dorit-o, pe care mi-am impus-o, cu egoism și fără remușcări. Mă uit în spate și nu am nici măcar un regret. E o liniște egoistă, care nu mi-a adus neapărat zâmbete, ci doar liniște. Fascinant este faptul că creierul tău te poate ajuta să obții ce vrei. Trebuie doar să îi acorzi puțin timp și puțină educație. Se prinde repede și schimbă algoritmi numai de el știuți. Și dintr-o dată te trezești că trăiești ce ai gândit.

Mă întreb însă uneori dacă totuși această liniște nu s-a transformat pe parcurs în izolare. În tăcere. Și da, cred că de fapt, liniștea mea vine din tăcerea mea.

Am învățat să tac. Când eram mică, mama îmi spunea, taci te rog 5 minute. Mi se părea o eternitate. Și așa mi s-a părut 40 de ani. Dar anul ăsta am reușit! Am învățat în sfârșit să tac! Pentru că undeva, acolo în interior, am realizat că nici cel mai de temut strigăt, nu va străpunge urechile ferecate. Pentru că nu trăim niciunul viața celuilalt și astfel nu avem aceleași valori, aceleași idei, aceleași perspective. Iar a încerca să te exprimi autentic în ziua de astăzi, înseamnă un joc pierdut înainte să înceapă.

Se spune că și tăcerea este un răspuns. Se poate, dar este și o întrebare totodată și mai mult decât atât este și o stare de fapt, un abandon, o securizare. O securizare a energiei tale, o securizare a gândirii tale, a deciziilor tale, un paravan pentru toți cei care oricum nu te-ar fi auzit nici dacă vorbeai.

Iar oamenii, hmmm, oamenii de azi… foarte interesant dar nu mai sunt oamenii de ieri. A trecut ceva peste ei și prin ei și i-a aruncat. Pe unii într-o direcție și pe alții în partea opusă. Așa că acum trăim înconjurați de șanțuri adânci și abrupte. Trăim incerți, instabili, temători, urâți și răi, arătându-ne mucegaiul sufletului și, mai mult decât atât, lăudându-ne cu el. Am avut grijă să acceptăm îngroparea sufletelor noastre, să credem că asta ne va ajuta să trăim mai departe. Nici gând, suntem deja morți, suntem deja istorie.

O istorie ce ne va judeca, o istorie ce ne va diseca. O istorie ce va privi cu milă la indolența noastră. O istorie ce va râde hâd de ignoranța noastră, crezând că suntem mai puternici decât sufletele noastre.

Și atunci am ales să tac. Să caut o alinare în liniște, în detașare, în păstrarea amintirilor frumoase, în oamenii puțini ce au înțeles că fără să-ți asculți din când în când bătăile inimii, ești efemer, fără substanță, fără scăpare.

În jurul meu zboară atât de multe cuvinte, curg atât de multe rânduri și păreri, iar eu am reușit să îmi înfrânez dorința arzătoare de a replica!  Și mă întorc, zâmbind într-un final, la liniștea mea și la tăcerea mea încercând să schimb măcar puțin, istoria…