Și dacă ieri capul era prin visele cele mai frumoase, astăzi s-a prăbușit brusc, lovindu-se cu duritate de o realitate crudă, dând naștere unor lacrimi de neputință și regret.

Părinții din zilele noastre au parcă un scop setat de a oferi tot ce nu au avut ei copiilor lor. De la jucării branduite sau mai puțin cunoscute, la adidași cu lumini, la ghiozdane de sute de lei, haine care mai de care, gadget-uri scumpe și mereu actualizate, hrană bio sau non-bio, dar diversă și de bună calitate, excursii, zile de naștere și lista poate continua rânduri întregi. Pentru că și cei mai autoritari, cînd e vorba de dorințele copiilor, cedează la un moment dat.

Și gândindu-mă la recenta întoarcere din Barcelona, cadoul de anul acesta pentru zilele de naștere ale băieților, îmi dau seama că suntem foarte norocoși. Norocoși că putem, norocoși că avem, norocoși că suntem sănătoși, norocoși că nu ne-am născut în alte locuri, momente, familii.

Tocmai ne așezasem la masă. Ne-am comandat un meniul zilei, nimic deosebit, o ciorbă și niște pui cu cartofi. Am primit și niște lipii. Tot povestind în așteptarea primului fel, mi-au sărit prima dată în ochi narcisele, fiindcă erau galbene. Și privind mai departe pe geam, narcisele erau în mâna unui băiețel de vreo 9 anișori, ce stătea timid în fața ușii restaurantului. L-am privit câteva zeci de secunde cum încerca să buchisească ce scria pe afișul de pe ușă, apoi mai arunca priviri în restaurant, unde lumea ce putea să facă, decât să mănânce!

Am luat o lipie într-un șervețel și 10 lei, cu gândul de a cumpăra minunatele narcise și am ieșit afară. S-a ferit când am ieșit, nu mi-a adresat niciun cuvânt, nu a sărit cu ”Tanti, să vă dau niște narcise!”, nimic. I-am întins lipia, pe care a luat-o temător și bănuții, pe care nu s-a repezit să îi ia, dar pe care i-a băgat apoi cu grijă în buzunar și i-am spus doar ”Haide, mănâncă!” Nici narcisele nu le-am luat, mă gândeam că poate chiar le va vinde cuiva și mai face un bănuț.

Am intrat, sosise ciorba, credeți-mă că nu știu ce gust a avut, nici nu am putut să o mănânc, că aveam impresia că îmi stă în gât. Priveam cum mănâncă cu poftă lipia și se uita pe geam spre mine, apoi din nou în jurul lui, cu narcisele acelea galbene în mânuța lui mică. Atunci când a terminat, s-a șters cu șervețelul la gură. Am zis că mi se rupe sufletul în mii de bucăți.

Apoi am vrut să îi duc pui, dar am decis că un meniu complet ar fi mai bun, mai ales că era cu cartofi prăjiți. Cărui copil nu îi plac? Am ieșit din nou, i-am tras un scaun, acolo pe terasă, l-am pus la masă și i-am spus:

”Haide să mănânci, uite cărniță și cartofi.”

”Nu mai pot, nu mai pot să mănânc.”

”De când nu ai mâncat?”

”Astăzi am mâncat ceva”, a lăsat florile pe masă și a început să mănânce cu plăcere puiul.

L-am mângâiat pe cap și mi-aș fi dorit să îi transfer un pic de noroc, un pic de șansă, un pic de iubire, un pic de mângâiere.

 

 

Nu mai era când am plecat, dar sper în sufletul unui om bun, care mâine poate, va avea din nou grijă ca acest copilaș, să nu se culce cu burtica goală.

 

 

 

 

 

 

 

5 zile rămase, dar mila și lacrimile nu le pot lăsa, trebuie să le iau și pe ele cu mine.