Mă gândeam în special astăzi, de Ziua Copilului, ducându-i pe băieți la o distracție pe placul lor și anume cățăratul în copaci, la zilele copilăriei noastre de acum 25-30 ani. Caut prin cotloane ascunse ale minții mele încercând să retrăiesc ceva momente dedicate strict acestei zile. Cert este că nu era o zi liberă. Dacă pica la școală, îmi aduc aminte de niște desene cu copii de pe întreg globul, chiar în jurul globului pământesc, care se țineau de mână și aveau zâmbete largi. Îmi aduc aminte de desenele cu creta pe aleile din parc, de șotron și elastic, de faptul că 1 Iunie marca începutul verii, iar asta însemna și deschiderea chioșcului de înghețată, de lângă trecerea de pietoni de lângă Parcul Tractorul (acum avem chioșc Betty Ice chiar in parc).

Îmi aduc aminte că așteptam cu nerăbdare vacanța, care urma să vină în două săptămâni, ca să putem să ne jucăm afară de dimineața până seara, când părinții sau bunicii cu greu ne băgau în casă.

De multe ori nici la masă nu mergeam și ceream colț de pâine cu unt pe care îl mâncam în fața blocului, însoțit de o roșie din care mușcam ca din măr. Scuturam corcodușul  și nu ne lăsam până nu încercam măceșele din copăcelul din capătul aleii, al căror miez înțepa groaznic.  Bineînțeles toate acțiunile noastre erau pe furiș, pentru că aveam acei vecini nelipsiți, care pensionari fiind, ne păzeau fiecare mișcare și ne certau la tot pasul: ”Nu atinge trandafirul! Nu mai strigați! Nu mai călcați iarba!” Doamne, aveam o grădină în spatele blocului, numai iarbă și copaci ce ofereau o umbră minunată, niciodată nu am avut voie să ne jucăm acolo. Stau acum să mă gândesc, ce reguli respectam și ce frică ne era de vecini.  Stăteam în fața blocului unde aveam o alee de beton, bună pentru șotron și desene e adevărat, iar straturile cu flori erau cu gard și nu aveai voie să te atingi de nicio floare. Iar în capătul aleii era un zid de piatră, care ne separa de celelalte blocuri și era un petec cu iarbă pe care la fel, nu aveam voie să îl călcăm. Imaginea conta de atunci, mai puțin dorințele noastre, dar pentru asta ne distram grozav și poreclisem toți vecinii certăreți, ca atunci când țineam de șase să ne fie mai ușor. Minunate vremuri erau acelea și acum zâmbesc când îmi aduc aminte!

Vorbeam de cățărat în copaci, pasiunea copiilor mei, însă nu în copaci ca pe vremuri, în teiul cu parfum fermecător din curtea grădiniței, ci asumat, protejat, pe trasee de dificultate diferită, cu ham, mănuși și cască. Ce mult s-au schimbat vremurile în acești ani, dar mă bucur enorm când văd că și copiii noștri se bucură când ies împreună cu părinții, la fel cum o făceam și noi, că îi încântă vata de zahăr pe băț, când la sfârșit sunt lipicioși pe toată fața, că iubesc natura și  joaca cu ceilalți copii, că încă există jocul de-a v-ați ascunselea, datul în leagăn și ”țară, țară, vrem ostași!”

Cât mai putem, să fim copii alături de copiii noștri, să ne bucurăm alături de ei, să încercăm să le oferim clipe frumoase, care să se transforme în amintiri dragi, să împărtășim din viața noastră, să fim deschiși și să ne facem timp. Zâmbetele lor, aduc zâmbetele noastre și zâmbetele noastre aduc siguranța lor, încrederea lor și nu în ultimul rând, păstrează mereu sufletul lor de copil, pentru mai târziu, când vor avea din nou nevoie…

– Mami, scrii pentru blog?
– Da, culcați-vă că este târziu!
– Mami, am uitat să îți spunem ceva.
– Ce anume?
– Îți mulțumim pentru ziua de astăzi. Ai făcut-o chiar frumoasă!
– Cu drag, Christian, acum somn ușor!
– Mami, ai făcut-o așa frumoasă, tu cu inimioara ta! completează somnoros Sebi.

Atât vă doresc!