Când m-am gândit la acest blog, m-am gândit la articole despre locuri și lucruri frumoase, despre sentimente sincere și despre prieteni, despre familie și călătorii și nici prin gând nu mi-a trecut să scriu vreodată despre politică. De fapt nici acum nu vreau să scriu și într-un fel nici nu o voi face.

Clasa noastră politică, și aici sinceră să fiu, cred că nici nu mai contează inițialele partidelor, nu merită să scrii despre ea, cel puțin nu în propoziții cursive. Pe mine altceva mă pune pe gânduri.

Am avut ocazia să plec din această țară și nu am făcut-o și nici nu o voi face, consider că e un tren pierdut, care nu mai poate reveni decât sub forma vreunui personal, încet și tăcut. Dar în urma evenimentelor din ce în ce mai precipitate și a șocului din acest week-end, nu mă gândesc decât la copiii mei.

Poate noi, cei din generația trecută, am mai prins ceva din regimul comunist și am fost construiți și căliți să rezistăm. Când le povestesc băieților mei de cozi la lapte, carne, pâine pe cartelă, desene animate cu Mihaela, se uită cu neîncredere și nici nu îmi doresc să treacă vreodată prin așa ceva. Dar noi am trecut, ne-am repoziționat, ne-am dezvoltat și am sperat într-o societate la standarde europene. Ne-am bucurat pentru fiecare evoluție și îmi aduc aminte cu câtă mândrie le spuneam celor plecați de mulți ani din țară, că acum și la noi se găsesc de toate în magazine, că și noi avem programe variate la TV, telefoane, computere, haine, dar mai presus de toate, avem libertate de exprimare.

Ei, dar în aceste zile, noi toți aceea care am prins cum e să nu ai voie să vorbești, e adevărat că eram copii, dar lucrurile ăstea nu se uită, ne-am trezit din nou, după imediat 30 de ani, cu pumnul în gură la propriu. Amenințări, incertitudini, situații fără ieșire, oameni simpli, cu dorința de un trai mai bun, cu dorința de o țară sigură, conduși și îngrădiți de cei care ar trebui să lupte pentru noi și lângă noi.

Cum se vor descurca copiii noștri, ce le vom spune, ce le putem oferi noi pentru viitorul lor?

Sistemul de învățământ este din ce în ce mai slab calitativ, sistemul medical are nevoie de o schimare majoră, sistemul legislativ nu ne protejează, îi protejează pe alții, siguranța nu mai este o valoare, ci teama se ridică tot mai mult. Am fost mereu pe principiul că și aici se poate trăi, se poate crește, se poate realiza ceva. Că vor fi mereu soluții și pentru generațiile ce vin, însă acum tot mai mult mă gândesc că lucrurile prea se adâncesc în nefirescul lor, că va trebui să îmi învăț copiii să trăiască departe, pentru ca într-adevăr viața lor să fie mai bună.

Ce țară e aceea în care părinții au copii, îi iubesc, îi îngrijesc, le oferă tot ce e mai bun, după care îi învață că trebuie să plece departe ca să le fie bine….și nu numai atât, îi învață să nu mai spere la întoarcere, la schimbare, la normal. În ce fel de părinți, ne transformă aceste vremuri? Ce va fi în inima fiecărei mame, știind conștient, că binele înseamnă distanță…..